Ultima oră
Oana Borş a vorbit despre accidentarea din meciul cu Iran. ”Mi-au spus că e ok la oase, urmează să fac un RMN” Oana Borş a vorbit despre accidentarea din meciul cu Iran. ”Mi-au spus că e ok la oase, urmează să fac un RMN”
VIDEO | Chindia n-a reuşit să producă surpriza în faţa CFR-ului! Totuşi a pierdut la limită, iar pe final a presat campioana României VIDEO | Chindia n-a reuşit să producă surpriza în faţa CFR-ului! Totuşi a pierdut la limită, iar pe final a presat campioana României
Se anunţă o iarnă interesantă la CSA Steaua.  ”Să vedem, o să facem o analiză. In vară eu am decis să rămân cu acelaşi lot”c Se anunţă o iarnă interesantă la CSA Steaua. ”Să vedem, o să facem o analiză. In vară eu am decis să rămân cu acelaşi lot”c
Toni Petrea a prefaţat partida cu UTA. Ce spune antrenorul despre varianta Dan Petrescu selecţioner Toni Petrea a prefaţat partida cu UTA. Ce spune antrenorul despre varianta Dan Petrescu selecţioner
Încă o victorie categorică pentru Mircea Lucescu în Ucraina. Rivala Şahtior rămâne însă lider Încă o victorie categorică pentru Mircea Lucescu în Ucraina. Rivala Şahtior rămâne însă lider
Veste grozavă pentru FCSB! Florinel Coman ar putea reveni pe teren cu UTA. ”A făcut o investigaţie suplimentară, se pare că lucrurile sunt ok” Veste grozavă pentru FCSB! Florinel Coman ar putea reveni pe teren cu UTA. ”A făcut o investigaţie suplimentară, se pare că lucrurile sunt ok”

INTERVIU | Mircea Dridea, omul care a răpus marele Liverpool al lui Bill Shankly: "Era campioana campioanei mondiale!" Amintiri dintr-o eră apusă şi cum vede echipa de astăzi a Petrolului

Special Publicat de Popa Robert pe 8 iul 2020
mail-share icon Email

//i0.1616.ro/media/581/3142/38224/19414673/1/mdridea.jpg

Fost jucător şi antrenor la Petrolul, Mircea Dridea (83 de ani) a vorbit pentru Look Sport despre perioada în care echipele din România se luptau de la egal la egal cu granzii Europei şi a rememorat victoria fantastică obţinută de Petrolul în faţa marelui Liverpool condus de pe bancă de legendarul Bill Shankly. Se întâmpla în 1966, când Liverpool era campioana ţării care tocmai cucerise Cupa Mondială, iar Petrolul se impunea cu 3-1 la Ploieşti şi forţa o rejucare (în tur Liverpool câştigase cu 2-0), pe care cormoranii aveau să o câştige, scor 2-0.

Mircea Dridea a vorbit pentru Look despre actuala echipa a Petrolului, dar şi despre modul în care arăta fotbalul românesc în perioada în care era jucător.

Bună ziua, domnule Dridea! Ce mai faceţi? Cât de des mai urmăriţi fotbalul din ziua de astăzi? Vă mai impresionează?

Deocamdată, nu am avut ce urmări. În ultimele luni, din februarie până acum, a fost pauză totală. În afara de asta, eu cu soţia am fost plecaţi patru luni în Statele Unite. Am venit acum o săptămână. Deci, nici acolo nu am avut mare lucru de văzut. Totul e să avem răbdare. Dacă nu ai răbdare în ziua de astăzi, lucrurile se pot altera. Fotbalul înseamnă foarte mult, nu numai pentru mine sau pentru dumneavoastră. Fotbalul înseamnă, dacă vreţi, un mod de a trăi. Pentru mine, însă, din 1952 până acum a însemnat a doua familie, a doua viaţă. În 1952 aveam 15 ani şi din acel moment până mult mai aproape de zilele noastre (viaţa mea – n. red.) a însemnat în primul rând Petrolul şi în al doilea rând fotbalul, pentru că sunt legate.

Petrolul în acest sezon are şanse să promoveze. Bine, a fost acum o situaţie, nu s-a putut juca meciul cu UTA, deoarece s-au descoperit nişte cazuri de infecţie la jucătorii Petrolului. Dar după cum au evoluat, aveţi încredere că pot promova în Liga 1?

Am sperat întotdeauna. De fapt, în 2016, după falimentul nepermis al vechiului Petrolul, pentru că în fond e acelaşi, am reuşit noi cei mai entuziaşti de aici în viaţă să-l repunem pe picioare. Numai că, în nenorocire, a trebuit să pornim de la liga a patra, lucrurile au durat şi ca timp, şi ca posibilităţi materiale. Am avut marea şansă se vină o societate multinaţională care ne-a ajutat efectiv. Nu ştiu dacă e cazul să-i spun şi numele.

Vă referiţi la firma domnului Mihailovici, partenerul finanţator al clubului.

Despre domnul Mădălin Mihailovici, da. Una peste alta, noi am sperat şi tot sperăm. Ştiţi foarte bine, speranţa moare ultima. Dacă lucrurile ar fi continuat (se referă la cum ar fi fost situaţia dacă nu venea pandemia – n. red.), Petrolul în următoarele şase etape din campionatul normal ar fi avut posibilitatea să câştige şase jocuri şi lucrurile altfel se cântăreau.

Dacă mâine Petrolul ar juca în Liga 1, după cum arată echipa, poate face faţă? Să termine măcar la mijlocul clasamentului?

Nu, mai sunt multe de făcut. S-a început cu unii copii entuziaşti, unii s-au pierdut pe parcurs, alţii au progresat. Au venit mulţi binevoitori, unii, să nu judec prea aspru, au venit poate numai pentru problemele materiale. Puţini au dorit performanţă şi acesta a fost motivul pentru care lotul a fost schimbat permanent. În momentul de faţă, se speră într-o stabilitate, se speră într-o creştere valorică, dar totdeauna ştiţi cum este, speri, reuşeşti, ca a doua zi, uitaţi-vă şi la echipele noastre din partea a doua a campionatului. Sunt echipe care se zbat în continuare, să nu mai vorbesc de una dintre marile echipe ale ţării, de Dinamo, care a ajuns unde a ajuns.

Cum vi se pare antrenorul Costel Enache?

Eu am un principiu. Pentru mine, toţi antrenorii care au venit din afara Ploieştiului au fost primiţi cu braţele deschise atâta timp cât s-a făcut performanţă. Performanţa, este clar, nu depinde numai de antrenor, depinde şi de jucători, depinde şi de condiţiile care le sunt create. Dar, una peste alta, Costel Enache pare un băiat educat, un băiat dornic şi un băiat serios.

Sunteţi printre ultimii supravieţuitori, dacă nu singurul, din echipa de aur a Petrolului. Dumneavoastră mă puteţi lămuri în acest sens.

Aveţi dreptate. Din echipa care a câştigat primele două campionate, am rămas cam singur singurel. Din cei care au fost cu mine în 1966 (an când Petrolul a ieşit campioană pentru ultima oară – n. red.) au mai rămas ceva, au mai rămas Sandu Boc, a rămas Iuhasz, a rămas fratele meu (Virgil Dridea – n. red.). Să ştiţi că vremea trece şi de multe ori face ravagii. În cazul nostru, s-a ajuns poate la normal. Vedeţi că generaţia aceea a trecut cu brio peste 70 de ani, unii dintre noi am trecut şi de 80 de ani. Acum mai puţin de o lună a plecat şi cel mai vârstnic dintre noi, Mitică Munteanu, unul dintre fraţii Munteanu. Viaţa îşi cere drepturile şi obligaţiile.

Ce ar trebui să înveţe jucătorii de acum de la generaţia din care aţi făcut parte?

Ei nu au ce învăţa de la noi, pentru că nu ne-au văzut. Ei însă ar trebui să ţină cont că, mai ales în actuala structură organizatorică, în actualele probleme financiare care sunt rezolvate pentru moment la noi la Petrolul, greul a fost rezolvat. Urmează ca ei să încerce să dea mai mult din interiorul lor. Mă refer la pregătire, mă refer la viaţă sportivă, mă refer la dorinţa de a progresa. Dacă nu există dorinţă, vorba cuiva, nu există nici putinţă. Este un moment prielnic pentru progres atâta timp cât îl doreşti şi, încă o dată spun, cât ai asigurată partea materială.

Pentru că am vorbit la început de Petrolul de odinioară, marea echipă a Petrolului, ce amintiri aveţi de când aţi debutat la prima echipă?

Am debutat la prima echipă când eram încă junior, în toamna anului 1956, împreună cu bunul meu prieten, dispărut prea repede dintre noi, Costică Tabarcea. Am disputat în octombrie 1956 primul meci cu Rapidul, la Bucureşti. În mod fericit, am câştigat cu 2-1, având alături de noi, un lucru extrem de important, un grup de jucători cu experienţă şi cu valoare din acea perioadă. Nu e cazul acum să-i amintesc, pentru că aş omite pe vreunul şi nu aş face dreptate.

Amintirile se păstrează în momentul în care ai reuşit nişte lucruri bune. Eu cred că în aceas perioadă şi până aproape de a intra în anii 70, Petrolul a reuşit timp de 20 de ani să facă faţă cu brio. Nu eram una dintre echipele bogate, pentru că atunci se găseau, erau două echipe puternice şi susţinute, mă refer la CCA, actuala Steaua, şi la Dinamo, hai să spun şi Rapidul. Era şi UTA o echipă foarte bună şi cu posibilităţi. A venit după aceea şi Craiova. Fotbalul românesc nu a dus lipsă de valori. Fotbalul românesc, pe undeva, putea să fie şi mai puternic, şi a dovedit-o în anii 90 când a vândut o jumătate sau mai mult din echipa naţională la echipe cu renume în fotbalul european (se referă la internaţionalii români care au ajuns în străinătate – n. red.). Eu cred că s-ar fi putut şi acum. Din păcate, vedeţi că cei care pleacă peste graniţe, ori vin repede acasă, ori merg la echipe modeste. Nu spun mai mult.

Cum se trăia un titlu pe vremea dumneavoastră când aţi ieşit campion cu Petrolul? Cât de mare era bucuria? Se dădeau premii, prime?

Vreau să vă spun un lucru. L-am repetat ori de câte ori mi s-a oferit ocazia. Rezultatele Petrolului de-a lungul anilor, mă refer la perioada 1950-1970, s-au datorat şi faptului că noi am fost o familie. O familie între jucători, o familie între jucători şi conducere, mă refer la conducerea tehnică şi administrativă, şi o familie cu suporterii. Întregul oraş era alături de noi. Pentru noi, acesta era mai mult decât un imbold, ştiind că facem parte din marea familie a Petrolului. Şi sufletul, şi dăruirea, şi plăcerea dacă vreţi, însemnau foarte mult şi te ajutau să obţii performanţă.

Se simţea o presiune în plus când erau derby-urile cu Steaua, cu Dinamo?

Nu, deloc. Dovada cea mai bună, dacă vreţi, este şi faptul că rezultatele să spun că au oscilat. Poate e corect termenul. Ce vreau să spun e că de-a lungul perioadei, vă dau două exemple, la primul joc din 1961-1962 am învins echipa CCA pe stadionul 23 August cu 6-2 sau 6-1, nu îmi mai amintesc exact. După un an, am învins Rapidul la Bucureşti, tot pe 23 August, cu 6-0. Am pierdut şi acasă, este adevărat, dar era o perioadă în care eram adversari 90 de minute, după aceea eram prieteni. Nu numai pe teren, ci şi la echipa naţională. Eu eram un copil când am debutat în echipa naţională. Erau jucători ca Tătaru, Constantin, Voinescu, Nelu Nunweiller.

Pe Ozon l-aţi prins?

Nu, pe Ozon nu l-am prins. Era din generaţii diferite, cred că erau 10 ani (diferenţă – n. red.) între noi. Eu sunt născut în 1937, el cred era 1927, 1928, 1929. Nu l-am prins. El a fost un mare talent. Din păcate, nu ştiu, exprimarea lui nu a ajuns la nivelul talentului. Să spun că era îndrăgostit de joc. Era un estet. Şi ştiţi, dacă în fotbal joci numai pentru frumuseţea fotbalului, şi nu pentru performanţă, lucrurile încep să nu fie în regulă.

Cum v-aţi înţeles cu antrenorul Ilie Oană? Ce metode avea dumnealui?

Nea Ilie, Dumnezeul să-l ierte, a fost pentru mine al doilea părinte. Am avut părinţii mei naturali şi apoi pe dânsul. A ştiut să creeze echipe, avea un fel de a fi, era un tip foarte calm, foarte precis în ceea ce făcea. Avea ochiul în a forma jucătorul şi echipa, dar nu aş vrea să nu fiu corect şi să spun că pe mine m-a format ca jucător Traian Ionescu, pe care l-am avut doi ani la juniorat. Dânsul, iarăşi spun, este unul dintre marii antrenori pe care i-a avut România. A antrenat, plecând de la noi, şi pe Dinamo. I-a scos de nu ştiu câte ori campioni. Iar Nea Ilie m-a perfecţionat, dacă sunt cumva lipsit de modestie. M-a adus mai sus. M-a lăsat Nea Traian, m-a preluat Nea Ilie.

Mai ţineţi minte ce vă spunea domnul Oană ca să vă motiveze, să fiţi la cel mai înalt nivel?

Să ştiţi că dânsul avea o calitate pe care mulţi nu o au azi. Adică măsura foarte mult laudele cu criticile. Ne lăuda foarte rar când câştigam, ne certa în schimb când pierdeam. Spre şansa noastră, n-am pierdut prea des ca să ne certe prea mult.

Nu pot să nu vă întreb şi despre acea victorie istorică cu Liverpool. Pentru dumneavoastră ce a însemnat? Exista o oarecare emoţie?

Trebuie să fac precizarea că atunci noi eram deja sub comanda domnului profesor Cernăianu. A venit din Gorj în 1962. A fost secundul lui Nea Ilie, iar pe 1 ianuarie 1965 Nea Ilie a fost cooptat în echipa naţională. Şi am rămas cu dânsul. A fost puţin mai greu la început. Şansa dânsului a fost că erau câteva valori şi a putut să clădească. Cu timpul, însă, meritele dânsului nu trebuie niciodată subestimate.

Această întâlnire cu Liverpool s-a datorat unui moment prielnic pentru noi, în sensul că echipa ajunsese la o maturitate. Nu întâmplător, în 1966, de la Petrolul erau patru jucători în echipa naţională, erau trei în lotul olimpic, deci nu era o întâmplare. Întâmplarea fericită e că am reuşit să-i aducem pe aceşti monştri ai fotbalului mondial, mă refer la Liverpool, la al treilea joc (după 0-2 în Anglia şi 3-1 la Ploieşti, departajarea s-a făcut într-un al treilea meci, pe care Liverpool l-a câştigat cu 2-0 – n. red.). În mod normal şi în mod corect, ar fi trebuit să câştigăm returul aici şi să ne calificăm, numai că am avut un tovarăş şi la propriu şi la figurat, venit din Răsăritul nostru, care n-a dorit acest lucru. Mă refer la arbitru.

Rămâneţi totuşi o amintire frumoasă pentru dumneavoastră. Găsesc şi acum filmarea pe internet, golul dumneavoastră superb din lovitură liberă.

Dacă doriţi să faceţi o evidenţă, o să vedeţi că FC Liverpool a venit în România şi a jucat şi împotriva Stelei, şi a lui Dinamo, şi împotriva Rapidului, chiar a Urziceniului. Au fost, dacă nu mă înşel, 13 jocuri oficiale, şi cu alea trei ale noastre. Din aceste jocuri, unul singur s-a terminat în favoarea unei echipe româneşti, pe acest stadion de la Ploieşti.

Practic, acea maturitate a Petrolului a fost secretul victoriei cu Liverpool.

Da, da. Era şi valoare, era maturitate, dorinţă,  prietenie, obligaţia morală faţă de tine şi oraşul în care erai. Încă o dată spun, oraşul a însemnat enorm de mult în evoluţia noastră, nu din punct de vedere material. Noi eram, comparativ cu altele, o echipă sărăcuţă. Dar această prietenie, această dorinţă de a oferi ceva frumos a însemnat foarte mult.

Dacă, de exemplu, era altfel sistemul atunci şi se jucau prelungiri, pentru că era egalitate de goluri, 3-1 acasă, ei câştigaseră cu 2-0, ar fi fost alta soarta jocului?

Nu ştiu, este foarte greu de spus, pentru că echipele astea mari au puterea de a se remonta chiar în cursul unui joc. Să înceapă mai slab şi, văzându-se presate, să-şi revină, cum am spune noi, din pumni. Nu trebuie să uităm că la ei a jucat Roger Hunt, campion mondial în acel an, a jucat  Callaghan extremă dreaptă, aveau patru-cinci jucători în naţionala Scoţiei. Una peste alta, era campioana echipei campioane mondiale, nu era întâmplător.

Faptul că noi am fost onoraţi să întâlnim o asemenea echipă a făcut ca Ploieştiul să fii unul dintre marii suporteri ai echipei Liverpool de astăzi. Să câştigi un campionat cu 25 de puncte avans este, după mine, ceva uimitor. Atunci când joci în Premier League şi o echipă de locurile 10-12 te poate bate uşor oriunde.

V-aţi fi gândit dumneavoastră că se poate întâmpla, aşa cum e la Petrolul, ca Liverpool să nu câştige o perioadă îndelungată titlul? Totuşi, ei au resurse mari.

Vedeţi, Liverpool a încercat mult timp să joace numai din resurse proprii, jucători crescuţi, numai cu jucători veniţi din acea zonă. De obicei, au folosit ca şi resurse să caute jucători din Scoţia, de deasupra oraşului Liverpool. Este un lucru pe care Liverpool, vedeţi şi astăzi, îl respectă. Dovadă că mai cresc şi jucători. Faptul că au reuşit să facă această performanţă se datorează, în mod indiscutabil, şi antrenorului (Jurgen Klopp – n. red.).

Ei au răbdare, nu vor performanţe pe loc. Klopp e abia la a treia echipă ca tehnician, după Mainz şi Borussia Dortmund. Peste tot a stat mult, i s-a dat timp. Ceea ce în fotbalul de azi întâlneşti tot mai rar.

Să ştiţi un lucru. Valoarea nu poate fi măsurată, dar valoarea dovedită prin rezultate te ridică imediat. În Occident nu stau oamenii pe gânduri. Ai obţinut rezultate, imediat te-au cooptat. Vedeţi, a fost un Mourinho înainte care a obţinut rezultate, acum a trecut în zona cealaltă, în zona gri, nu zic în zona neagră. Lipsa de rezultate de condamnă.

Este vreun adversar, vreun jucător care să vă fi impresionat de-a lungul carierei?

În afară de foştii mei colegi, care majoritatea nu mai sunt, eu m-am simţit legat şi prieteneşte, dar mai ales moraliceşte, şi de o serie de jucători cu care am jucat. Mă refer la Nelu Nunweiller de la Dinamo, Nae Oaidă de la Progresul, Voinescu şi Constantin de la CCA. Sunt jucători care m-au primit cu braţele deschise la echipa naţională. Cu cei care mai sunt în viaţă, corespondez şi acum. Vă dau un exemplu, la Paris se află unul dintre cei mai vechi jucători ai Rapidului, Tache Macri. Se află acolo pentru că doi de-ai băieţi de-ai lui sunt în zonă şi el şi-a pierdut soţia. Nu este lună în care să nu-l sun sau să nu fiu sunat. E cu şapte ani mai mare, născut în 1930, şi cu care mai menţin relaţii. Ceea ce nu prea se mai întâmplă în zilele noastre.

Pe lângă golul cu Liverpool, ce alt gol vă trezeşte amintiri frumoase?

Este greu să spun, nu pentru că sunt lipsit de modestie. La Petrolul am marcat, fără câteva goluri, de 150 de ori în campionat, în care majoritatea jocurilor se disputau cu 12 echipe. Deci, din 1957 şi până în 1962 sau 1964 au fost 12 echipe. Deci, una e să joci 11 cu 11, deci 22 de meciuri, şi alta e să joci 34 într-un campionat. Deci, acest lucru a făcut ca în sinea mea să fiu mulţumit că am reuşit să fac ceva pentru această echipă. Mai e, dacă vreţi o simplă curiozitate, chiar azi noapte, neavând somn, m-am uitat pe ceea ce am aici. Pe cele scrise şi rămase. Am reuşit să marchez primele goluri în Cupa Campionilor, în 1958, cu Wismut Stadt, campioana RDG-ului. Am reuşit să marchez primele goluri ale Petrolului în primul meci de Cupa Cupelor, cum era, cu Fenerbahce. Şi am reuşit să marchez şi primele goluri în Cupa Oraşelor şi Târgurilor, într-un meci cu Spartak Brno. Este o amintire frumoasă frumoasă. Sunt mulţumit, mi-am făcut datoria faţă de mine, faţă de colegi, faţă de suporterii noştri.

A fost greu pentru dumneavoastră momentul retragerii? Mulţi jucători se emoţionează în astfel de momente?

Nu, retragerea am trecut-o cu bine, am discutat cu fostul nostru conducător şi dânsul mi-a propus ca din vârf, centru înaintaş, să mă retrag în apărare, libero. Acolo am jucat, acolo mi-a plăcut. Îi mulţumesc mult. Din 1952 până în 1972, deci 20 de ani am jucat, doi ani ca junior şi restul ca senior, am alternat când antrenor, când preşedinte de club la aceeaşi echipă. Deci, din 1952 şi până în 1987 sunt 35 de ani. Din 1987 sunt unul dintre suporterii echipei.

Vi s-a oferit oportunitatea de a juca în altă parte în ţară sau în străinătate? Singur, în străinătate era mult mai greu pe atunci.

Din ţară am avut oferte, oferte care nu puteau fi refuzate din două motive. Una pentru că nu-mi doream să plec şi doi, nu ţi se dădea drumul uşor. În momentul când aveai o valoare, nimeni nu renunţa la tine. Banii nu contau în acea perioadă. Era pasiunea dacă vreţi, alte reguli, alte legi, se juca pentru plăcerea jocului şi pentru rezultate. Una e să joci în campionatul României, alta e să joci în cupele europene sau la echipa naţională.

Puteţi să-mi spuneţi şi numele echipelor care v-au ofertat?

Vă dau exemplu, la CCA era într-o anumită perioadă conducător, a fost şi antrenor, Gică Popescu 1. El a fost şi preşedinte de Federaţie. Era socrul meu, era tatăl soţiei mele. S-a încercat, bineînţeles nu s-a reuşit pentru că lucrurile nu erau ca astăzi, când oferă cineva bănuţi ca să vină de la Botoşani la Steaua. Iar la Dinamo, era Traian Ionescu antrenor, care îmi fusese antrenor şi care a încercat de două-trei ori, tot aşa prieteneşte, curat, cinstit, legal. Am considerat că este mai bine să stau în familie, să reprezint (oraşul meu – n. red.), eram mai mulţumit că-l pot face mulţumi pe tatăl meu, care n-a pierdut nici un joc, decât să plec undeva. Pe vremea aceea nici avantajele materiale nu erau cele de astăzi.

Ce ar însemna pentru dumneavoastră să prindeţi un nou titlu al Petrolului, chiar dacă pare greu în momentul de faţă?

Trebuie să avem grijă de anii următori, să-i numărăm cum trebuie. De ce spun asta? Pentru că anii trec, eu deja am trecut de 83 de ani, deci nu mai suntem copii. Trebuie să avem însă speranţe. Speranţa moare ultima. Eu sper în continuare ca echipa noastră şi oraşul nostru să se mai bucure, poate nu de titlu de campioană, dar de prezenţa unei echipe, care să joace şi fotbal, dar să obţină şi un minim de performanţă.

                                                          Interviu realizat de Robert Popa

mail-share icon Email
viewscnt

Special

Ultimele articole Toate articolele